Episcopia Greco-Catolică de Bucureşti continuă şirul conferinţelor tematice. Pentru mâine seară (10 aprilie), la ora 19:30, e anunţată conferinţa despre giulgiul din Torino. Relicva este deosebit de intrigantă pentru că ştiinţa nu e încă pusă întru totul de acord în privinţa autenticităţii ei şi totuşi semnele vizibile de pe această pânză ne arată portretul unui om crucificat. Pentru noi este icoana Sâmbetei Mari, a spus Papa Benedict în anul 2010, când a venerat giulgiul cu prilejul acelei mari expuneri. Nici icoana nu este neapărat o fotografiere a realităţii, cât o descriere în culori a unui adevăr biblic sau dogmatic.

"Scopul conferinţei este prezentarea datelor ştiinţifice actuale asura Giulgiului, deci stadiul cercetării. Aş dori să arăt, în primul rând, ce mai spun oamenii de ştiinţă despre chestiunea datării Giulgiului şi aş dori să folosesc câteva concluzii ale ultimelor metode de datare - deci după anul 2000 - care pun destul de serios în criză celebra datare din 1988 cu carbon şi care iniţial a plasat acest Giulgiu în Evul Mediu. Datarea s-a făcut bine de către trei laboratoare prestigioase din lume, dar metodologia a fost greşită; s-au recoltat probe din nişte zone ale Giulgiului care erau doar nişte adăugiri de material din Evul Mediu. Noi teste, din anul 2000, plasează Giulgiul la începutul erei creştine, secolul I, contemporan cu viaţa lui Cristos", spune Alin Vara, susţinătorul conferinţei de miercuri seară. "Aş spune că dovezile ştiinţifice ne indică cu o certitudine de 99.9% că Giulgiul l-a îmbrăcat pe Isus Cristos. El constituie o probă nu numai asupra pătimirii, ci şi asupra învierii, vital pentru credinţa noastră."

În 2010, venerând relicva din Torino, Papa Benedict al XVI-lea vedea în celebra pânză icoana Sâmbetei Mari. Indiferent de autenticitatea ei, ea este pentru noi o relicvă pentru mesajul pe care îl transmite: ne aduce aminte de patimile Domnului şi de misterele mormântului său:

"Într-adevăr, este un giulgiu de înmormântare care a înfăşat trupul neînsufleţit al unui om răstignit întru totul corespunzător cu ceea ce Evangheliile ne spun despre Isus, care, răstignit către amiază, şi-a dat duhul către trei după-amiaza. Sâmbăta Mare este ziua în care Dumnezeu se ascunde. Ascunderea lui Dumnezeu face parte din spiritualitatea omului contemporan, într-o manieră existenţială, aproape inconştientă, ca un gol în inimă care s-a tot lărgit. După cele două războaie mondiale, lagăre de concentrare, gulag-uri, Hiroshima şi Nagasaki, epoca noastră a devenit tot mai mult o Sâmbătă Mare: întunericul acestei zile îi interpelează pe toţi cei ce se întreabă despre viaţă, în mod particular ne interpelează pe noi, credincioşii. Şi noi avem de-a face cu acest întuneric. Sâmbăta Mare este „tărâmul nimănui” între moarte şi înviere, dar în acest „tărâm al nimănui” a intrat Unul, Unicul, care l-a traversat cu semnele Patimilor sale pentru om: „Passio Christi. Passio hominis”. Şi Giulgiul ne vorbeşte exact de acel moment, dă mărturie tocmai despre acel interval unic și irepetabil în istoria omenirii și a universului, în care Dumnezeu, în Isus Cristos, a împărtăşit nu numai moartea noastră, ci şi rămânerea noastră în moarte. Solidaritatea cea mai radicală. În acel „timp-dincolo-de-timp”, Isus Cristos a „coborât la iad”. Ce înseamnă această expresie? Vrea să spună că Dumnezeu, care s-a făcut om, a ajuns până la punctul de a intra în singurătatea extremă şi absolută a omului, unde nu ajunge nici o rază de iubire, unde domneşte părăsirea totală fără nici un cuvânt de mângâiere: „în iad”. Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut dincolo de poarta acestei singurătăţi extreme, pentru a ne conduce şi pe noi să o depăşim împreună cu El. Giulgiul a fost cufundat în acel întuneric profund, dar în acelaşi timp luminos; şi eu mă gândesc că dacă mii şi mii de persoane vin să îl venereze – fără a-i număra pe cei care îl contemplă prin intermediul imaginilor – este pentru că în el nu se vede doar întunericul, ci şi lumina; nu atât înfrângerea vieţii şi a iubirii, ci mai degrabă victoria, victoria vieţii asupra morţii, a iubirii asupra urii; se vede, da, moartea lui Isus, dar se întrezăreşte şi Învierea Sa; în sânul morţii pulsează acum viaţa, deoarece locuieşte în ea iubirea. Aceasta este puterea Giulgiului: din chipul acestui „Om al durerilor”, care poartă asupră-i patimile omului din orice timp şi din orice loc, chiar şi patimile noastre, suferinţele noastre, dificultăţile noastre, păcatele noastre emană o măreţie solemnă, o domnie paradoxală."

În 2014, o copie a Giulgiului din Torino a fost expusă şi în România, la Iaşi, în Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină".