În timpul Postului Mare, ne 'lămurim sufletul', 'lucrând virtuţile', dar, pe măsură ce ne apropiem de zilele celebrării Patimilor, încurajarea noastră sporeşte prin reflectarea la pătimirea Domnului, cea care precede pătimirea noastră, cea care o însoţeşte şi care, după Înviere, ne întăreşte promisiunea biruinţei.

Drama şi suferinţa omului este însoţită de Cristos, dar suferinţa lui Isus rămâne întotdeauna mai mare decât cea a omului - arată, la Radio Maria, Pr. Claudiu George Tuţu, doctor în teologie. Vorbind de la Cluj Napoca, Pr. Claudiu îşi întemeiază această reflecţie pe textul evanghelic citit în Biserica Greco-Catolică în joia din această săptămână. Calendarul liturgic indică fragmentul de la In 16,23-33. "Noi avem dramele noastre, care nu sunt de lepădat, sunt reale. Suferinţa lui Isus pe Cruce are o dimensiune în plus: a răscumpărării. Dacă noi suferim pentru problemele noastre sau ale celor din jurul nostru, Isus a suferit pe Cruce nu doar pentru Maria, nu doar pentru Iosif, nu doar pentru Apostoli, ci pentru noi până azi, cât şi pentru toţi strămoşii săi până la Adam şi Eva. Nu a fost o suferinţă doar umană, ci o suferinţă mântuitoare", spune.

Acelaşi fragment, cel din emoţionantul discurs teologic al lui Isus de la Ioan, arată şi natura credinţei Apostolilor - mărturisită de către ei lui Isus cu toată convingerea: «Acum ştim că Tu ştii toate şi nu ai nevoie ca să te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.» "Credinţa apostolilor de aici este radical diferită faţă de momentele de după Învierea lui Isus. Starea lor de spirit, virtuţile lor ante-anastazice sunt încă fragile; nu sunt încă atât de consistente încât să îi însoţească pe Apostoli în momentele dificile ale procesului lui Isus", arată Pr. Tuţu.

Cea ce completează emoţia deosebit de puternică a tabloului schiţat de acest fragment, este răspunsul lui Isus la mărturisirea Apostolilor: «Acum credeţi? Vine ceasul ca să vă risipiţi şi pe Mine să Mă lăsaţi singur.» Lacrimile ne sunt sporite de versetul 32: «Dar nu sunt singur, Tatăl este cu mine.» În solitudinea sa, Isus ne arată promiţător că Tatăl este cu noi şi că în încercare trebuie să fim singuri înaintea lui Dumnezeu, singurul care e tăria şi curajul nostru, singurul care ne poate lămuri sufletul. "Fiecare dintre noi ne regăsim în chipurile Apostolilor rătăciţi şi risipiţi înainte de moarte şi înviere. Este normal, pentru că toate speranţele Apostolilor şi aşteptările lor au fost puse într-un con de umbră de răstignirea lui Isus. Evident că, după înviere, lucrurile se schimbă radical. Putem însă să vorbim şi de un moment de risipire şi singurătate de după înviere, nu doar al Apostolilor, ci şi al nostru. Singurătate, împrăştierea - ca slăbiciune - se menţin; slăbiciunea, tentaţiile de înstrăinare nu dispar, dar caută o nouă dimensiune, fiind umplute de un nou sens şi un nou conţinut. Aparent, sunt limite ale fiinţei umane, dar ele devin, de fapt, premise pentru o înălţare a vieţii către Dumnezeu", remarcă Pr. Claudiu Tuţu.

Mai jos, dialogul pe larg: