Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi este a treia din timpul Triodului, în Biserica Catolică de tradiţie bizantină. Textele liturgice vorbesc despre cutremurarea sufletului in faţa tabloului judecăţii finale, ceea ce o poate caracteriza şi ca fiind deci cutremuratoare.

Frica e o emoţie, dar cutremurarea reprezintă un fior care ne determină să ne venim în fire, să luăm atitudine şi să acţionam în vederea conştientizării acestei realităţi escatologice şi să acţionam efectiv, grăbindu-ne să ne aliniem poruncilor divine, să ne punem în mişcare pentru a cunoaşte tainele vieţii veşnice, şi să practicăm îndemnurile divine pentru a trăi după placul lui Dumnezeu, pregătindu-ne astfel viitorul în eternitate.

Textele liturgice glisează dinspre vameş şi fariseu până înspre imaginea judecăţii. Astfel, smeritul (din prima duminică din Triod) este fiul ce a risipit, cel care îşi vine în fire, aleargă înapoi spre casa Tatălui (tema fiului risipitor), trăind după rânduiala Tatălui - ceea ce îi aduce bucurie în viaţa aceasta dar şi în viaţa viitoare, o bucurie ce rămâne deci spre pomenire - lucru arătat în sâmbăta din Triod în care încep pomenirile morţilor (ce vor continua pe tot timpul Postului Mare). Din prima sâmbătă a pomenirii morţilor, imnografia Bisericii bizantine ne face trecerea spre tematica Judecăţii Finale, arătându-ne desfăşurarea ei şi măsura acestei Judecăţi a lui Dumnezeu.

Evident că... în comparaţie, vameşul trufaş este încă insuficient îndreptăţit (Isus nu spune că s-ar întoarce total ticălos acasă); el crede că e în casa Tatălui şi că merită orice. Plin de sine, consideră că e mai bun decât alţii, se consideră un credincios mai bun, se consideră în plinătatea voinţei divine şi că nimic nu mai trebuie completat, ceea ce îl atrage într-un blocaj în drumul spiritual, iar oprirea pe drum, dacă nu e odihnă, poate fi o întoarcere înapoi, deci o cădere. Dar 'Judecata este înaintea uşilor', cum spun troparele, iar Judecata lui Dumnezeu nu poate fi înşelată: 'cele ascunse ale tuturor stau de faţă'.

Cristos descrie, la Matei, desfăşurarea Judecăţii Finale în imagini cutremurătoare, dreptatea lui Dumnezeu părând a fi nebiruită. Dar PS Florentin Crihălmeanu arată că milostivirea lui Dumnezeu însoţeşte dreptatea şi verdictul său: "Care este măsura iubirii lui Dumnezeu? Tocmai a iubi fără măsură. Putem conta pe această iubire a Tatălui milostiv care a alergat în întâmpinarea fiului celui mic - care de fapt l-a jignit, mergând într-o ţară îndepărtată. Aşteptându-l pe fiu, fuge să iasă în întâmpinarea fiului ca nu cumva, venindu-i gândul cel rău, să se întoarcă din drum de frică. Tatăl nu este oprit nici de mirosul de porc, nici de zdrenţe, nici de faptul că e un om murdar, ci se uneşte cu el în această îmbrăţişare pentru că vrea să ia asupra Lui rănile acestui om. Criteriul Judecăţii este acesta: dacă noi am reuşit să facem cu aproapele ceea ce Cristos a făcut pentru noi: îmbrăţişarea aceasta frăţească în care rănile fiului se imprimă pe hainele Tatălui. Fiul trebuie să aibă curajul să îşi recunoască păcatul, dar Tatăl îl opreşte aici, pentru că Judecata nu o face fiul risipitor, ci Tatăl care dă sentinţa: daţi-i înapoi haina cea albă (repuneţi-l în demnitatea Botezului), daţi-i înapoi papucii pentru picioarele care sunt rănite depietre (sacramentul confesiunii), daţi-i înapoi inelul (sacramentul legăturii de iubire, căsătorie cu familia, cu Tatăl) şi haideţi la ospăţul cel vesel şi să junghiem mielul cel îngrăşat (euharistia)."