Nu multe zile de mai despart de timpul Postului Mare, vremea mântuirii noastre, când înmulţim ostenelile trupului şi căutăm cufundarea mai profundă în rugăciune, singura ce ne deschide cale spre dialogul cu Dumnezeu. Biserica deschide calea postului cu un apel stăruitor la practicarea smereniei, virtute mântuitoare. Fie ritul latin, cu invocaţia din Miercurea Cenuşii - "adu-ţi aminte că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", fie ritul bizantin, cu insistenţele imnografilor pe tematica smereniei ca practică a sufletului cucerit de grandoarea divină, Biserica ne aduce aminte de ceea ce suntem şi de linia pe care o avem de urmat: smerenia. Ea este scara ce ne duce spre cer şi ne înlesneşte accesul la vistieria binecuvântărilor pentru că ea însăşi este smerenia practicată cu desăvârşire de Mântuitorul Cristos din primul moment al întrupării Sale, "chip de rob luând". În schimb trufia, ne înrobeşte, goleşte bogăţia dreptăţii. Mândria este, pentru om, o povară ce ne pregăteşte căderea de la o înălţime foarte mare, din care greu se va mai ridica omul, cum învaţă Ioan Scărarul.

Părintele Iosif Enăşoae de la Iaşi explică, la Radio Maria, că sâmburele trufiei stă "în prima ispită din paradisul pământesc, unde diavolul a inoculat în fiinţa umană orgoliul, mândria. Când diavolul i-a ispitit pe primii oameni, i-a îndemnat să fie ca Dumnezeu. Inoculând în natura umană această mândrie, noi ne naştem cu această înclinaţie, cu această povară. Dacă ne lăsăm seduşi de această înclinaţie, se aprinde în noi un adevărat incendiu care ne arde în interior, ne tulbură fiinţa, dar şi apele din jurul nostru, trufia noastră afectându-i pe cei din preajma noastră."

Omul e urmărit mereu de această vicleană ispită de a fi ca Dumnezeu, dar creştinul trebuie să fie nu ca, ci cu Dumnezeu. Dar slava deşartă se prinde în horă cu speranţa deşartă pe care o cauzează şi-o învârte într-o horă nefericită: cea că omul îşi poate erija puterea stăpânitoare a lui Dumnezeu pe care ar putea să o exercite asupra aproapelui, asupra creaţiei, asupra sinelui care este umflat de propria mărire. Smerenia, în schimb, nu înseamnă nimicirea sinelui, ci acceptarea lui în intenţia divină, inserarea lui în planul lui Dumnezeu, transformarea sinelui în slujitor, siguranţa că am corespuns chemării, vocaţiei, talanţilor - ceea ce ar trebui să ne echilibreze cu adevărat stima de sine. "Să valorificăm la maximum darurile lui Dumnezeu", spune Pr. Enăşoae.

"Domnia lui Dumnezeu este domnia iubirii, a deschiderii, oferirii de Sine Însuşi; El se deschide spre toate creaturile raţionale. Dumnezeu domină prin iubire, bunătate, răbdare, prin iertare. La fel trebuie să facem şi noi", spune Pr. Iosif.

În fine, ne putem lăsa călăuziţi de porunca lui Isus care ne aliniază în, să numim aşa, decalogul virtuţilor: "Învăţaţi de la Mine, care sunt blând şi smerit cu inima." Răsplata este odihna sufletului, pacea inimii, risipirea norilor de furtună ai trufiei.