Via Crucis sau Calea Sfintei Cruci reprezintă drumul străbătut de Domnul Isus Cristos de la Pilat până în vârful muntelui Golgota, unde a fost răstignit. Această devoțiune se practică atât personal, cât mai ales comunitar, în fiecare biserică, în special în timpul Postului Mare.

În bisericile noastre vedem înşirate pe pereţii laterali imaginile care ne amintesc de cele 14 staţiuni ale Căii Sfintei Cruci, în unele biserici chiar și stațiunea a 15-a, simbolizând Învierea lui Cristos.

Această devoțiune a trezit în toate timpurile un mare interes în inimile credincioşilor, deoarece aici, mai mult decât în altă parte, Isus, prin vărsarea Sângelui Său, ne-a arătat iubirea Lui nemărginită faţă de oameni, îndestulând El singur dreptatea dumnezeiască, făcând astfel să înviem din moartea păcatului la viaţa harului. De aceea, Calea Sfintei Cruci se poate numi evlavia cea mai veche dintre toate câte se practică în Biserica Catolică.

„Via Crucis, îndeosebi, ne face să reflectăm asupra valorii răscumpărătoare a suferinţei, într-un context în care se realizează un proces aproape anestezic al conştiinţelor, care tinde să îndepărteze, să ascundă şi să înlăture suferinţa şi moartea” explică într-un interviu mons. Maurizio Barba, profesor de liturgie la Institutul Liturgic Pontifical din Ateneul Pontifical „Sfântul Anselm”.

„Sunt diferite personaje pe care le întâlnim pe drumul crucii și suntem interpelați prin meditarea stațiunilor căii sfintei cruci să lăsăm loc mai degrabă stațiunilor să acționeze asupra noastră, imaginilor, întâlnirilor, situațiilor reale pe care ni le propune drumul crucii” – spune pr. Egidiu Condac: