Postul Mare este drumul de la sclavie la libertate, de la suferinţă la bucurie, de la moarte la viaţă. Gestul cenuşii, cu care pornim la drum, ne aminteşte condiţia noastră originară: am fost luaţi din pământ, suntem făcuţi din praf. Da, dar praful în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu care a suflat duhul său de viaţă asupra fiecăruia dintre noi şi vrea să continue să facă asta; vrea să continue să ne dea acel suflu de viaţă care ne salvează de alte tipuri de sufluri: asfixierea sufocantă provocată de egoismele noastre, asfixierea sufocantă generată de ambiţii meschine şi indiferenţe tăcute; asfixierea care sufocă duhul, restrânge orizontul şi anesteziază palpitaţia inimii. Suflul vieţii lui Dumnezeu ne salvează de această asfixiere care stinge credinţa noastră, răceşte caritatea noastră şi şterge speranţa noastră. A trăi Postul Mare înseamnă a tânji la acest suflu de viaţă pe care Tatăl nostru nu încetează să ni-l ofere în noroiul istoriei noastre - spune papa Francisc la începutul Postului Mare din 2017.

A ne întoarce la Domnul „cu toată inima” înseamnă a întreprinde drumul unei convertiri nu superficiale şi tranzitorii, ci un itinerar spiritual care se referă la locul cel mai intim al persoanei noastre. De fapt, inima este sediul sentimentelor noastre, centrul în care se formează alegerile noastre, atitudinile noastre. Acel „întoarceţi-vă la mine cu toată inima” nu implică numai pe fiecare individ, ci se extinde la întreaga comunitate, este o convocare adresată tuturor - a spus papa în miercurea cenuşii din anul 2015.

Pot să existe unele obstacole, care închid porţile inimii. Există tentația de a blinda porţile, adică de a convieţui cu propriul păcat, minimizându-l, justificându-ne mereu, crezând că nu suntem mai răi decât alţii; astfel, însă, se închid încuietorile sufletului şi rămânem închişi înăuntru, prizonieri ai răului. Un alt obstacol este ruşinea de a deschide poarta secretă a inimii. Ruşinea, în realitate, este un bun simptom, pentru că arată că vrem să ne dezlipim de rău; totuşi niciodată nu trebuie să se transforme în teamă sau frică. Şi există o a treia cursă, aceea de a ne îndepărta de poartă: se întâmplă când ne ascundem în mizeriile noastre, când scotocim încontinuu, legând între ele lucrurile negative, ajungând să intrăm în pivniţele cele mai întunecate ale sufletului. Atunci devenim chiar rude ale tristeţii pe care n-o vrem, ne descurajăm şi suntem mai slabi în faţa ispitelor. Acest lucru se întâmplă pentru că rămânem singuri cu noi înşine, închizându-ne şi fugind de lumină - spune papa la începutul postului mare din anul 2016.

Rugăciunea, expresie de deschidere şi de încredere în Domnul: este întâlnirea personală cu El, care scurtează distanţele create de păcat. A ne ruga înseamnă a spune: „nu sunt autosuficient, am nevoie de Tine, Tu eşti viaţa mea şi mântuirea mea”. În al doilea rând caritatea, pentru a depăşi înstrăinarea faţă de ceilalţi. De fapt, iubirea adevărată nu este un act exterior, nu înseamnă a da ceva în mod paternalist pentru a-şi linişti conştiinţa, ci a accepta pe cel care are nevoie de timpul nostru, de prietenia noastră, de ajutorul nostru. Înseamnă a trăi slujirea, învingând tentaţia de a ne satisface. În al treilea rând postul, pocăinţa, pentru a ne elibera de dependenţele faţă de ceea ce trece şi a ne antrena să fim mai sensibili şi milostivi. Este o invitaţie la simplitate şi la împărtăşire: a lua ceva de la masa noastră şi din bunurile noastre pentru a regăsi binele adevărat al libertăţii - a spus papa la predica din miercurea cenusii, tot anul 2016.

În fine, în 2014, papa Francisc spunea ca Postul Mare ne cheamă să „ne zdruncinăm”, să ne amintim că noi suntem creaturi, pur şi simplu că noi nu suntem Dumnezeu. Postul are sens dacă într-adevăr afectează siguranţa noastră, şi chiar dacă rezultă un beneficiu pentru alţii, dacă ne ajută să cultivăm stilul samariteanului milostiv, care se apleacă asupra fratelui aflat în dificultate şi se îngrijeşte de el. Postul comportă alegerea unei vieţi sobre, în stilul său; o viaţă care nu iroseşte, o viaţă care nu „rebutează”. A posti ne ajută să antrenăm inima la esenţialitate şi la împărtăşire. Este un semn de conştientizare şi de responsabilitate în faţa nedreptăţilor, a samavolniciilor, în special faţă de cei săraci şi de cei mici, şi este semn al încrederii pe care o punem în Dumnezeu şi în providenţa sa.