Biserica ne vorbeşte despre moarte în termenii speranţei. Imnografia funerară este alcătuită în spiritul credinţei în Înviere, dar şi în virtutea îndemnurilor eshatologice.

Imnografia bizantină cântă astfel: "Cela ce prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti, Unule Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletele robilor Tăi, că spre Tine nădejdea şi‑au pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru." Misterul morţii îşi găseşte răspuns în adâncul înţelepciunii divine, care pe toate le "lucrează spre binele celor care-l iubesc pe El", iar această grijă divină îi providenţiază chiar şi pe cei mutaţi deja în viaţa veşnică, cei din Biserica suferitoare.

Tot imnografia bizantină ne pune pe noi, cei rămaşi în Biserica luptătoare, în gardă, pregătindu-ne cu imagini ascuţite de clipa morţii, îndemnându-ne să orientăm toate faptele noastre spre trăirea virtuţilor, pentru a fi pregătiţi să primim glasul Mirelui care va cere sufletul de la noi şi care din nou ne va striga dupa nume la Învierea de pe urmă când ne va chema să vieţuim împreună cu El în Paradis.

Moartea este, deci, cea care deschide seria realităţilor de pe urmă, care au ca scop întâlnirea cu Dumnezeu - spune pr Marius Taloş în interviul pentru Radio Maria: