În 3 octombrie 2020, pe altarul de la mormântul Sfântului Francisc din cripta Bazilicii din Assisi, Papa Francisc semna enciclica Fratres omnes - Frați cu toții. Acesteia îi preced alte două enciclici Laudato si din 2015 și Lumen fidei din 2013. Suntem la doar câteva zile (puține) de la împlinirea celor 8 ani de pontificat al lui Jorge Mario Bergoglio și e cât se poate de licit să ne întrebăm care este dorința sa cea mai arzătoare, cea care își lasă mai profund amprenta asupra anilor trecuți și – de ce nu? – chiar asupra misiunii sale preoțești, încă de la consacrarea sa? Aceste trei enciclici ne dezvăluie ceva important. Mai mult, dintre ele, cea din umă pare să ne dea chiar cheia de deschidere a porților și de învățare, subliniind în sufletul nostru o întrebare, pe care chiar Papa ne-o așează în suflete: Oare, chiar suntem cu toții frați?

Chiar dacă o purta în suflet de mai multă vreme, sunt sigură că ideea acestei enciclici a Papei Francisc s-a concretizat în sufletul său în urma întâlnirii pe care a avut-o în 2019 la Abu Dhabi cu imamul universității Al-Azhar, Ahmad Al-Tayyib. Cred că a avut o satisfacție interioară atunci când a constatat că aceste două lumi, cea musulmană reprezentată de imamul Al-Tayib și cea creștină catolică pe care o reprezenta, au în comun multe lucruri, dar cea mai importantă caracteristică a lor e dragostea, cea pe care o reafirmau împreună și o semnau pentru posteritate. Din mărturisirea Sanctității Sale, chiar și vizita în Iraq s-a născut din ideea acestui document. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce e curat omenesc nu e făcut pentru separare și nu e pentru război. Așa cum chiar Sanctitaea Sa spune, uciderea în favoarea oricărui zeu, este o blasfemie.

Frați cu toții este enciclica-compendiu a gândirii Pontifului nostru. În ea găsim dorința Sanctității Sale ca întreaga omenire să se simtă ca o singură familie, una în care nimeni nu este superior sau inferior altuia, în care doar sarcinile sunt diferite, dar domnește egalitatea. În cuprinsul ei, pontiful ne vorbește despre toate relațiile pe care trebuie să le aibă o ființă umană pentru ca mântuirea să-i fie la îndemână: relația cu sine însuși, cea față de aproapele, relația țărilor unele cu altele, relația omului cu natura ... și toate acestea, în raport cu Cristos euharisticul. Întregul mesaj al Papei, dar și chiar al lui Dumnezeu, poate fi cuprins în acea etică a samariteanului despre care se face vorbire în parabolă, prentru că samariteanul este cel venit dintr-un pământ „dușman”, unul care nu cunoaște legea și Profeții, dar se apropie de cel rănit.

Fraternitatea cu mine însumi, privită dintr-o perspectivă creștină, este cea care mă ajută să mă cunosc. Sfânta Tereza din Avila spunea că orice drum înțelept pornește de la autocunoaștere. E inutil și chiar ridicol să mă declar eu însumi sfânt, pentru simplul fapt că mie îmi face impresia că sunt în ton cu ce prevede Domnul în sfaturile sale. Devin ridicol înaintea lumii. Sfințenia o voi afla abia după moarte. Însă acum am ocazia de a ști cine sunt și în ce scop am fost creat eu și nu un altul în locul meu. Iată de ce avem nevoie de acele exerciții spirituale (fie ele chiar ignațiene) care să ne permită să ne cunoaștem, să discernem și să devenim oameni hotărâți pe calea întreprinsă. Cunoașterea de sine duce la acceptarea propriei persoane și, mai mult decât atât, la așezarea persoanei în adevăr, pentru a se putea apoi raporta la ceilalți. Și mai e un lucru: cunoașterea de sine duce la acea înțelepciune care nu-mi permite să fiu singur, nici în analiza mea dar nici de-a lungul vieții, ci să înțeleg că omul este o ființă socială, care nu poate exista decât în raport cu ceilalți.

Fraternitatea țărilor și a popoarelor reiese negativă în mod ciudat (la nr. 7 din enciclică), ca și cum omenirea ar fi incapabilă de fraternitate. În această perioadă de luptă împotriva viruslui pare că suntem absolut neputincioși de a acționa împreună. Virusul nu a întrebat nici o dată ce limbă vorbesc eu sau un altul, nici de ce nație sunt, obiceiuri, sau identitate. A văzut pur și simplu că sunt OM și a acționat. Poate ar trebui să procedăm ca el. Asta ne învață virusul: să ținem seama de un singur fapt: că suntem cu toții oameni egali, cu aceeași perspectivă înaintea ochilor și acleași drepturi în fața vieții. Atunci de ce suntem atât de divizați înaintea greutăților? Pentru că unii îl așează înaintea lor pe Dumnezeu iar alții propria plăcere și comoditate (am aflat ceea ce era evident, că indiferent de credința lor, arabii îi spun lui Dumnezeu Allah, adică au același cuvânt!). Da, pentru că a fi solidar înseamnă să accepți să nu-ți fie deloc comod și mai ales, să nu faci binele pentru bani sau alte onoruri. Și atunci, intervine solidaritatea țărilor, una cu alta și chiar a tuturor țărilor lumii, pentru a trăi într-o societate mai bună. Tocmai când dau luminii aceste gânduri, media italiană vorbește despre gândul Papei Francisc prin care ne spune că „lumea nu va mai fi ca înainte (nn – de Covid)” pentru că dintr-o încercare nu se iese niciodată la fel. Ori suntem mai răi, ori mai buni ca înainte. Mai mult, Sfântul Părinte ne spune cum „calea pentru salvarea omenirii trece prin regândirea unui nou model de dezvoltare” , iar la acesta nu putem ajunge decât împreună. Nu mai este loc de ură istorică, de amintiri care să ne spună unde au greșit vecinii și unde noi, cine pe cine a exploatat. Omul care a înțeles că răul vrea să ne izoleze, pricepe și rolul istoriei de a ilumina mințile și a ajuta indivizii din diferite țări să-și dea seama cu adevărat cine sunt.

Suntem chemați cu toții să fim frați într-o lume pe care o putem face mai bună. Am fost chemați să administrăm împreună acest pământ, să-l facem să rodească și să îngrijim plantele și animalele sale, ca să ne fie și nouă bine. Acesta e motivul pentru care, așa cum spune Papa Francisc la nr. 17 al enciclicei, „a ne îngriji de lumea care ne înconjoară și ne susține, înseamnă a ne îngriji de noi înșine.” E un cerc de cauze și efecte la care trebuie să fim atenți și pe care suntem chemați să-l respectăm. Nimeni nu-l poate rupe pentru că nici o țară și nici un individ nu poate fi singur, nici o țară nu poate să asigure singură binele comun al cetățenilor săi, ci are nevoie, într-un domeniu sau altul, de contribuția altora.

Am putea vorbi mult și despre fraternitatea ecologică, în care omul e chemat să asigure fiecărei societăți, inclusiv mediului ecologic în care trăiește, condițiile minime de subsistență. Asta înseamnă foart mult, înseamnă să avem o conștiință evoluată și atât de puternică încât să ne permită să simțim felul în care nu ne vom putea dezvolta nici o dată singuri, ci doar în armonie cu ambentul din care facem parte. Când am stricat echilibrul acestui ambient, nu am făcut altceva decât să ne periclităm pe noi înșine. Dovadă stau mulțimile de urși care coboară în orașe, căutând de mâncare, pentru că omul i-a distrus pădurea.

Fraternitatea este cea care este singurul mijloc sigur care ne duce la mântuire. Isus Cristos a întins brațele pe cruce pentru a ne reda demnitatea de fii ai Tatălui ceresc pe care am pierduto prin orgoliul nostru. Prin același gest, ne-a permis să-i fim frați. Suntem, oare pregătiți pentru aceasta? În aceste zile de post al Sfintelor Paști, ne pregătim, oare, să-l primim ca pe un frate, iubindu-i pe toți frații noștri cu aceeași iubire? Oare, în care dintre acești frați s-ar reîntrupa Cristos?

Adriana Moldovan