Editorialul de azi e adus prin contribuţia Părintelui Antons Rus, doctor în teologie, profesor la Departamentul Blaj al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Cadrul UBB Cluj-Napoca.
E primăvară. A început Postul Paștilor. Am luat hotărârea, aprobată de părintele meu spiritual, să observ în acest an rânduiala postului prescrisă din vechime în tradiția creștină răsăriteană, adică să nu mănânc carne, pește, ouă, brânză, lapte și alcool timp de patruzeci de zile. Nu am inclus fumatul și televizorul, acestea fiind opționale.
Am înțeles de la duhovnic că postul nu înseamnă numai renunțarea la unele alimente, ci și consumarea celorlalte în cantități reduse. De obicei, obișnuiesc să mănânc de două ori pe zi: dimineața, înainte de a pleca la serviciu mănânc ceva consistent, și după masa, când mă întorc de la lucru. În prima zi de post, dimineața, am mâncat ceva frugal. Pe moment, am simțit că nu m-am săturat. Am deschis ușa frigiderului și am văzut acolo fel de fel de bunătăți de preparate de carne, care arătau nemaipomenit dar, cu oarecare efort de voință, am închis ușa frigiderului. Pe la amiază, în mod efectiv am avut în repetate rânduri senzația că mi-e foame. Din ce în ce mai tare. Am început să regret că nu am mâncat dimineață, când am avut ocazia, mai mult. După orele amiezii, întrucât senzația revenea în mod revoltător, m-am întrebat dacă nu cumva decizia mea de a ține postul va influența negativ atenția și randamentul meu la locul de muncă. Mai mult, am sesizat că, din cauza foamei, de câteva ori am fost mai iritat în relația mea cu colegii. Am dedus că există câteva incoveniențe ale faptului că țin postul, care riscă să deturneze autenticitatea acestuia. Dar, cumva, la orele 16,00 am terminat serviciul și m-am îndreptat cu burta goală spre casă.
Aici, soția mi-a comunicat că suntem invitați la niște prieteni de familie la masă, care au ținut de mult să ne arate prietenia și casa lor de curând amenajată. Când ne-am așezat la ei la masă, doamna familiei a ținut să ne dovedească talentul culinar observabil în bucatele din cărnuri bine pregătite. Iată-mă astfel în fața unei dileme: să mănânc carne sau nu. Dacă nu mănânc, partea bună e că nu îmi încalc decizia de a posti, dar dezavantajele sunt trei: o să o supăr pe gazdă; o să provoc o situație jenantă cu discuții contradictorii pe temă; o să creadă că sunt un habotnic religios care păstrează o tradiție demodată și exterioară a creștinismului. În schimb, dacă mănânc carnea pregătită special pentru noi, partea bună e că nu se produce nici o tevatură, iar eu pot considera situația de față ca o excepție, urmând ca zilele următoare să îmi continui postul. Mă pot prevala de faptul că trebuie să mănânc ceea ce mi se pune înainte. După ce m-au trecut toate transpirațiile interioare provocate de dilema la care nu mă așteptam, am decis să chem deoparte gazda și să-i comunic discret că eu, de data asta, nu voi mânca deloc carne din cauza deciziei de a ține post, astfel că aspectul a trecut aproape neobservat, în pofida faptului că aș fi avut ocazia să dau o mărturie despre credința mea.
În cursul nopții m-am trezit de vreo două trei ori simțind o senzație de foame înțepătoare. Atunci m-am întrebat dacă are rost să continui practica postului cu toate dezavantajele ei, la toate nivelurile: digestiv, relațional, financiar, randament în muncă etc. Am fost tentat să renunț. Părea mai complicat decât crezusem. Mi se prezentau în fața ochilor aspecte care păreau să fie ilogice, aveam obiecții care păreau să fie absolut rezonabile. Ce chestie: să ai la dispoziție tot ceea ce vrei să mânânci, iar tu să te înfrânezi! Să simți nevoia logică, firească, umană de a mânca, iar tu să fi dușmanul corpului tău, să nu-i dai ceea ce este elementar, adică hrană! Nici nu poți lucra bine la serviciu întrucât mereu gândul îți va sta la faptul că ți-e foame! Postul costă din punct de vedere financiar: salatele sunt scumpe iar produselor de post parcă le-au ridicat prețul producătorii în această perioadă! Uneori simt că foamea mă face să fiu mai irascibil cu cei din jurul meu. Mai mult, parcă am început să fiu ispitit să mă consider superior celorlalți creștini prin faptul că eu postesc iar ei nu! Parcă și diavolul îmi dă mai multe târcoale acum că țin postul! Cu adevărat, postul mi-a dat viața peste cap! Chiar și în familie situația e mai grea în sensul că acum soția mea trebuie să pregătească atât mâncare cu carne pentru copiii noștri, care au decis să țină postul doar miercurea și vinerea, cât și pentru mine - în fiecare zi mâncare fără carne. Nu sunt călugăr; aceia să postească! Însă, întrebarea de fond era: în ultimă instanță, totuși, la ce ajută postul? Chiar este postul o chestie importantă în creștinism? Nu sunt aspecte mult mai importante decât postul? Răspunsul nu l-am înțeles imediat.
A doua zi dimineața m-am trezit înviorat. M-am simțit mai ușor. Două lucruri mi-au adus răspunsul cu privire la rostul postului. Primul a fost atunci când am intrat două minute într-o biserică pe drum. Atunci mi-am dat seama că obținusem un fel de oarecare independență atât față de mâncare cât și față de senzația de foame; că mă pot controla și că sunt mai înclinat spre lucrurile spirituale precum Dumnezeu, rugăciunea, dragostea față de aproapele. Parcă am devenit mai sensibil față de semenii mei. Îi înțeleg mai bine pe cerșetorii și săracii care nu au întotdeauna ce mânca sau nu au la dispoziție ceea ce ar vrea să mănânce. Parcă mă simt mai ușor, chiar am slăbit puțin. Acum încep să înțeleg de ce marii filosofi și marii nutriționiști recomandă să te ridici de la masă cu câteva secunde înainte de a te fi săturat. Sigur că mă voi bucura în continuare de mâncarea bună iar după Paști voi mânca din nou preparate din carne, însă postul acesta mi-a arătat că nu numai cu pâine se hrănește omul ci cu tot Cuvântul lui Dumnezeu. Al doilea lucru l-am înțeles spre seara când am invitat la noi la masă o familie de prieteni iar o fiică a lor a mâncat foarte puțin, fiind balerină și pregătindu-se pentru un concurs important. Ea ne-a mărturisit că rabdă de multe ori foame, dar ne-a și explicat că faptul că rabdă foame nu este un scop în sine, ci adevăratul scop este concursul, proba de examen, premiul și diploma obținute după sute de zile de pregătire. Atunci, în acel moment, am avut o iluminare: foamea mea nu este un scop în sine, eu nu rabd foame doar pentru a respecta o poruncă bisericească, ci postesc pentru lucrurile bune pe care le aduce cu sine postul. Postul îmi înlesnește calea către Dumnezeu. Dacă o balerină rabdă foame și se reține cu atâta strictețe de la mâncare în vederea unui premiu, atunci cum nu se va abține de la mâncare un creștin care vrea să obțină de la Dumnezeu premiul fericitei veșnicii a Împărăției lui Dumnezeu?!
Da, postul înseamnă să rabzi foame și mai mult decât atât! Da, inevitabil, rabzi foame. Foamea fiziologică este o etapă incipientă și obligatorie. Cine vrea să țină postul trebuie să fie pregăt să rabde de foame. Altfel, nu va înțelege ce înseamnă postul cu adevărat. Nu poți înțelege postul decât postind! Nu este suficient să citești cărți despre post sau să asculți predici despre post pentru a obține beneficiile postului. Primul nivel al postului este acolo, la nivelul fiziologic, al stomacului, al pântecului, la nivel visceral. Desigur, trebuie trecut la nivelul următor, la nivelul superior. Biserica a pus un accent deosebit asupra laturii spirituale a postului. Astfel, postul creștin nu se rezumă doar la abținerea voluntară de la mâncare și băutură, ci și la lupta împotriva patimilor, instinctelor rele și pornirilor păcătoase ale trupului sau sufletului. „Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ți mintea limpede, inima curată și smerită. Iată postul” (Sfântul Vasile cel Mare). Trebuie păstrată autenticitatea postului, fără să-l pervertim cu soia cu gust de carne sau alte surogate, iar foamea trebuie răbdată cu atitudine de bucurie în suflet și pe chip.
Iar postul nu este demodat. Isus Hristos a situat postul pe locul doi, după rugăciune, în eficiența împotriva alungării influențelor diavolului. Suntem toți convinși că cuvintele lui Hristos nu și-au pierdut din importanță, în ciuda faptului că astăzi postul este oarecum disprețuit.
După ce am răbdat foame și am trecut prin experiența primelor zile din post simt nevoia interioară de a împărtăși fraților mei și surorilor mele că nu mi-a fost ușor, însă întrezăresc harurile lui Dumnezeu în viețile celor care depășesc pragul foamei pentru a trece spre o experiență sufletească deosebită generată de tradiția milenară a postului.
Pr. dr. Anton Rus
Facultatea de Teologie, Blaj