Prohodul Domnului este slujba de îngropare a Mântuitorului. Imnul principal al Utreniei de la Ierusalim este alcătuit de Sfântul Ioan Damaschinul. Este o compoziţie poetică plină de paradoxuri: este arătată măreţia Domnului care, fiind Viaţă, se aşează în mormânt; Isus "îşi întinde palmele ca să împreuneze cele depărtate de demult", "prin moarte preface omorârea, prin îngropare, stricăciunea" şi "omorât ai fost, dar nu te-ai despărţit de trupul pe care l-ai luat", astăzi "doarme Viaţa", "mormântul îl cuprinde pe cel ce cuprinde pământul cu palma". Toată făptura şi natura este înmărmurită de această taină a lui Dumnezeu care intră în ţărână şi coboară la Iad pentru a-i mântui pe cei ţinuţi de legăturile morţii. Tot în slujbele care celebrează aceste mistere observăm şi impresionantele dialoguri pe care Biserica le închipuie între Isus şi Maria.

Dar înaintea imnului îngropării Domnului, în rânduiala liturgică găsim canonul alcătuit de Simeon Logofătul, monah din secolul X. Canonul este cuprins în Dupăcinarul Vinerii Mari. Acest canon mai este numit şi al răstignirii şi al plângerii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În el, Maria se tânguie şi cu lacrimi fierbinţi deplânge suferinţa Mântuitorului. Este copleşită de această uriaşă suferinţă şi caută cuvânt de alinare de la Fiul ei. "Te văd acum, iubitul şi doritul meu fiu, răstignit pe cruce,şimă rănesc amar la inimă, zicea Curata. Dar dă cuvânt roabei tale, bunule." Văzându-şi fiul mort, Maria spune: "Acum m-am lipsit de aşteptarea mea, de bucuria şi de veselia fiului şi Domnului meu. Vai mie, că sunt zdrobită de durere." Ea este singură în această suferinţă pe care doar ea o înţelege în adânca sa dimensiune: "Văzând pe fiul meu, l-aş lua de pe lemn, dar nimeni nu mi-l dă. (...) Dumnezeul meu a apus pe cruce; mă aprind cu inima." Vedem descrisă şi dorinţa de unire a Mariei cu jertfa Fiului: "rău mă tânguiesc şi mă rănesc cu inima; aş fi vrut să mor cu tine, că nu pot răbda să te văd mort şi fără suflare." Isus "apune de la ochii ei", Preacurata neputând răbda "să mai trăiesc, nevăzându-te pe tine, lumina mea cea dulce." Maria rămâne la mormântul Fiului aşteptând învierea fiului: "înviază şi-mi potoleşte durerea şi necazul." Această credinţă a Mariei în iminenţa Învierii este regăsită în mai multe stihuri din imnul Prohodului.

Cântarea Prohodului va fi mai apoi un complex strigăt al Fecioarei. Majoritatea stihurilor pot fi văzute ca tânguiri ale Mariei. Cetele îngereşti se cutremură de moartea şi îngroparea "celui ce şade în sânurile Tatălui nemuritor". "Sus pe scaun şi jos în mormânt, cunoscându-te cele mai presus de lume şi cele de sub pământ, s-au cutremurat de moartea ta". Isus coboară la Iad "ca să umple toate de slava sa în cele de dedesubt ale pământului". Strigătele Mariei nu sunt de disperare, ci o întristare pe care o simte din dorul după Dumnezeu: "Maica ta de dureri se stinge, nevăzându-te."

În liniştea serii, apare ecoul unui răspuns al fiului: "Voi învia ca un Dumnezeu al cerului şi al pământului şi pe tine te voi slăvi". Alinarea lui Isus continuă în cântarea a 9-a din Canonul Deniei: "Nu te tângui pentru mine, maică, văzându-mă în groapă pe mine, fiul tău; că mă voi scula şi mă voi preamări şi voi înălţa întru slavă pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste pe tine neîncetat te măresc."

Lacrimile Mariei glisează spre bucuria Învierii: "te scoală, ca să fiu mărită", când Isus îi spune dincolo de mormânt: "se înfricoşează portarii Iadului văzându-mă îmbrăcat cu haina sângerată a izbândirii; că ucigând pe vrăjmaşi cu crucea, iarăşi voi învia şi te voi mări". "Ca să înnoiesc firea oamenilor cea zdrobită, Eu cu moartea mi-am rănit trupul meu, voind; deci, jelind, nu-ţi bate pieptul, maica mea."

În adâncuri, "iadul jos a suspinat" însă pe pământ omenirea rămâne în aceeaşi întunecime: "iudeii s-au sfătuit să hulească învierea lui Hristos".

Isus va "petrece sâmbăta în mormânt, dându-ne nouă odihnă". Doar el, coborând la Iad, luptă ca să biruiască împărăţia morţii, să înnoiască făptura, să ne plătească datoria.