În Vinerea Mare, Biserica se cutremură înaintea misterului pătimirii, morţii şi înmormântării Domnului. Cel fără de moarte este întins pe cruce de oamenii păcătoşi. Domnul vieţii şi Lumina lumii este aşezat în întunericul mormântului. Prohodinu-l pe Domnul, Biserica invocă, la mormânt, glorioasele raze ale Învierii, speranţa Învierii noastre spre care ne îndreptăm cugetul în această zi cernită şi îndoliată: "mărire Patimilor Tale, Hristoase! Arată-ne nouă şi mărită Învierea Ta!" Iată o descriere a acestei zile prin cuvintele imnografiei bizantine.

În Ghetsimani, Domnul este prins şi pătimeşte de bunăvoie, "nicidecum împotrivindu-se, nici strigând, ci toate răbdându-le: a fi întrebat, a fi judecat, a fi bătut, a fi legat şi a fi dus cu arme la Caiafa." Iuda îi întinde lui Isus cursă prin "sărutare vicleană". "Pentru ce-mi pui înainte cuţit uns cu miere", întreabă Mântuitorul într-un tropar.

Vinerea Mare începe, în ritul bizantin, cu celebrarea Orelor Împărăteşti. Ele celebrează patima Domnului şi descriu aceste imagini cutremurătoare. Misterul Vinerii Mari este construit prin cuvinte dramatice. Bunăoară, "poporul fără de lege" "strigă cu preoţii şi cărturarii" "răcnind" "cu tărie": "Răstigneşte-l pe Acesta şi ne slobozeşte pe Baraba". "O, popor necredincios! Ce a făcut Cel ce s-a arătat în lume? Că pe Lazăr l-a sculat din mormânt, şi a făcut cale oamenilor către mântuire". Păcatul împotriva Domnului este săvârşit de "mai marii popoarelor" care "s-au adunat împreună asupra Domnului şi asupra unsului Său", "l-au dat lui Pilat pe Dumnezeu" cel care "a dat legea şi învăţăturile proorocilor". Însuşi Pilat este consternat de învârtoşarea iudeilor: "oare nu acesta a înviat morţii, a curăţat leproşii şi pe paralitici i-a îndreptat?" Uimirea în faţa acestei ignoranţe a iudeilor este exprimată într-un alt tropar, când Biserica întreabă moralizator: "nu vă aduceţi aminte de mulţimea tămăduirilor? N-aţi simţit puterea lui dumnezeiască? Aţi rămas împietriţi." Fărădelegea oamenilor este îndreptată cu nerecunoştinţă împotriva Celui "care a tăiat marea cu toiagul şi i-a povăţuit în pustie. Astăzi au împuns cu suliţa coasta celui ce a rănit Egiptul cu bătăi pentru ei şi au adăpat cu fierepe cel ce le-a plouat mana de mâncare."

Dar Isus tace "suferind necuviinţa lor, vrând să pătimească şi să ne mântuiască pe noi." În mintea Lui există o intenţie divină şi milostivă care trebuie să se săvârşească acum, prin pătimirea sa: "Bătut fiind, făcătorule al meu, pentru mine Te-ai dat a fi răstignit; că mântuirea mea în mijlocul pământului lucrând-o, să izvorăşti lumii viaţa, şi să faci nemuritori prin sângele tău cel cinstit, pe cei ce se închină ţie", se roagă sufletul la Dupăcinarul Joii Mari. Doar antifonul al 12-lea de la Denia Evangheliilor pune pe buzele lui Isus cuvinte grele de mâhnire: "Poporul meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţat. Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc să mă iubiţi, pe cruce m-aţi pironit."

Poporul nerecunoscător îl osândeşte pe Isus, forţând mâna lui Pilat. Guvernatorul roman se va spăla pe mâini de această vină, deşi el însuşi va pronunţa sentinţa împotriva lui Isus: "Acum se întinge condeiul răspunsului de judecată de la judecătorii cei nedrepţi şi Isus se judecă şi se osândeşte spre răstignire şi împreună pătimeşte făptura, văzând pe Domnul pe Cruce."

Natura întreagă participă la mâhnirea Mântuitorului: pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, catapeteasma Templului se rupe, soarele îşi ascunde razele "văzând pe Stăpânul răstignit", iar "temeliile pământului s-au cutremurat de frica puterii tale". Toate acestea sunt "spre mustrarea călcătorilor de lege." Un stih de la Prohod arată că "luna, soarele se întunecă împreună, Doamne, şi robi binevoitori ţi s-au arătat şi în mantii negre s-au înveşmântat."

Înfricoşătoarele Patimi şi tot misterul Vinerii Mari sunt descrise cel mai dramatic în antifonul al 15-lea: "Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat împăratul îngerilor. Cu porfira mincinoasă a fost îmbrăcat cel Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Celce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei. Ne închinăm patimilor tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi mărită învierea Ta!"

Isus moare şi coboară la Iad. Coasta îi este străpunsă şi din ea se va adăpa de acum Biserica: "Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă, Hristoase, Biserica ta, ca pe un rai cuvântător. Adapă lumea veselind făptura şi învăţând neamurile să se închine cu credinţă Împărăţiei tale." Domnul se răstigneşte "ca să-mi izvorăşti mie iertare, să-mi ţăşneşti izvoare de viaţă." De-acum zapisul morţi e rupt "şi socotindu-te între cei morţi ai legat pe tiranul e acolo, scăpând pe toţi din legăturile morţii cu Învierea ta."

Un aspect deosebit de frapant în tot acest tablou dramatic este alcătuit în cuvinte pe care antifonul al 6-lea de la Denia Evangheliilor îl pune pe buzele Mântuitorului, care le cere apostolilor priveghere în noaptea pericolului: "N-aţi putut priveghea un ceas împreună cu Mine, cum v-aţi făgăduit atunci că veţi muri pentru Mine? Vedeţi măcar că Iuda cum nu doarme, ci se nevoieşte să Mă dea celor fără de lege."

Dar în toată această noapte a pericolului, Maria, Mama lui Dumnezeu, este stâlp de tărie: "Nu înceta, Fecioară, rugând totdeauna pe Cel ce l-ai născut în chip negrăit să mântuiască din primejdii pe cei ce scapă la tine". Ea, având putere nebiruită, este invocată să mântuiască "din primejdii pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, că toţi după Dumnezeu la tine scăpăm."

Ea este mieluşeaua alături de care îl plângem pe Domnul şi suspinăm după nevederea lui Dumnezeu. În Vinerea Mare, ea este zdrobită, strigând: "Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Oare este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo te grăbeşti acum, ca să le mai faci lor vin din apă? Oare voi merge cu Tine, Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi cuvânt, Cuvinte; nu mă trece tăcând, Cel ce m-ai păzit curată." Ea se tânguie având tristeţe după Dumnezeu: "Vai, mie, Lumina lumii! Cum ai apus de la ochii mei, mielul lui Dumnezeu? (...) Unde a apus frumuseţea chipului Tău? Nu sufăr a te vedea răstignit fără dreptate. Însă grăbeşte de te scoală, ca să văd şi eu Învierea Ta din morţi, cea de a treia zi." Imnografia Vinerii Mari nu descrie doar suferinţa Mariei, ci şi credinţa ei. Deşi Isus moare întins pe cruce, pentru Maria, care nu se clatină în credinţă, el rămâne Dumnezeu: "Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu".

Aşadar tot Maria este cea care după punerea lui Isus în mormânt, aşteaptă cu o credinţă vie şi lucrătoare învierea glorioasă din morţi a Fiului ei, amintindu-şi şi meditând la cuvintele profetice prin care Isus nu şi-a vestit doar patima, ci şi Învierea. Cu ea rămânem ca sprijin al credinţei noastre în întunericul vieţii care ameninţă de atâtea ori să ne înmormânteze speranţa.

"Învie, Doamne, mântuieşte pe noi!"