Ce ne învaţă dogmele Bisericii Catolice despre Mama lui Dumnezeu? Ele se dezvoltă lent în sânul Bisericii care s-a aflat deseori în situaţia de a contracara doctrine eretice. În faţa pericolului răspândirii unor idei greşite despre realitatea divină, Biserica a meditat mai profund la misterul lui Isus şi a tainelor divine, definind principalele adevăruri de credinţă pe care le mărturisim azi despre Dumnezeu. Din dogmele cristologice s-au dedus, în mod logic şi natural, şi dogmele care dezvăluie caracterul deosebit al Fecioarei Maria în planul lui Dumnezeu. În primele veacuri creştine, Biserica a subliniat că Isus este om adevărat şi Dumnezeu adevărat, deci Maria e Născătoare de însuşi Dumnezeu, iar naşterea lui Isus s-a produs mai presus de fire, Maria rămânând fecioară înainte şi după naştere, în mod perpetu.

Sinodul ecumenic din Efes (431) o recunoaşte pe Maria ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, mamă de Dumnezeu, şi ca Fecioară, prin acest al doilea atribut Biserica recunoscând zămislirea şi naşterea în mod supranatural a lui Isus, aşa cum indică şi textele liturgice, Maria fiind prezentată ca mireasă nenuntită, ca cea care a zămislit neştiind de bărbat etc.

A trecut mai bine de un mileniu până când Biserica şi-a ridicat reflecţia despre Maria la un nivel superior. Practic, în mod natural, din primele două dogme mariane au reieşit ultimele două proclamate de Biserica Catolică: neprihănita zămislire şi ridicarea la cer a Mariei cu trupul şi sufletul.

Neprihănita zămislire este dogma promulgată de papa Pius al 9-lea în anul 1854. Dogma indică faptul că Maria a fost zămislită fără a fi atinsă de păcatul strămoşesc. Dogma nu vrea să spună că Maria a fost zămislită pe cale suprafirească, ca Isus, ci vrea să spună că, din hotărâre divină, fiinţa Mariei a fost ferită din momentul conceperii de păcatul originar şi de consecinţele sale, cea care urma să-i dea naştere lui Dumnezeu în lume trebuind să beneficieze de acest privilegiu extraordinar între creaturile lui Dumnezeu.

Din această realitate derivă, în fine, dogma Ridicării la Cer a Mariei cu trupul şi cu sufletul, promulgată de papa Pius al 12-lea pe 1 noiembrie 1950. Ea se referă la privilegiul excepţional acordat de Dumnezeu Mariei în ultimul moment al existenţei ei pe acest pământ: „încheindu-şi ea viaţa pământească, a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească” - scrie textul dogmei.

"Dacă primele dogme se refereau la adevăruri trinitare şi cristologice, cu timpul Biserica a dogmatizat şi adevăruri mariane. Deşi unii le contestă, se poate constata că toate dogmele au fundamentul în Scriptură, fiind apoi prelucrate de tradiţia patristică a Bisericii, până la declararea lor oficială de Magister. Ele reprezintă o sinteză a credinţei Bisericii, de aceea sunt foarte importante. (...) Biserica nu a proclamat dogmele mariane imediat. Prima dogmă a fost definitivată abia după patru secole. Atributele Mariei constituie elemente ale unui limbaj teologic pe care Biserica îl descoperă şi îl prelucrează în timp" - spune sr Ligia Man CIN, doctor în mariologie, explicând temeiul acestor dogme care definesc realitatea Sfintei Fecioare.

Maria a participat la toată viaţa lui Isus, învaţă Biserica. Principala misiune a lui Isus este răscumpărarea omului. Maria participă şi la acest lucru. "Isus nu este mântuitorul omenirii doar după naşterea sa. Dumnezeu a plănuit acest lucru dintotdeauna. Din sânul Mariei, Isus era deja Răscumpărătorul care unea inima Lui, care începea să se formeze, cu inima Mamei. Unele texte spun că, din momentul în care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în sânul Mariei, a îndumnezeit-o şi a unit-o în mod desăvârşit la toată viaţa Sa, adică şi la misiunea Lui de Răscumpărare a sufletelor", explică mariologul.