Noua exortaţie a Papei Francisc despre sfinţenie adună ecouri de reacţii după împrăştierea ei înspre public. Papa spune că exortaţia nu este un tratat teologic despre conceptul sfinţeniei, ci un îndemn la a trăi sfinţenia în epoca actuală. În acelaşi timp, indică mai multe căi către sfinţenie şi descrie trăsăturile sfinţeniei. Papa invocă şi necesitatea discernământului în tot procesul de sfinţire, arătând că desăvârşirea este o luptă împotriva celui rău faţă de ale cărui atacuri şi ispite trebuie să priveghem vigilenţi. Sunt toate acestea o reţetă de sfinţenie? Sfinţenia este un program în care ne impunem cu rigurozitate atingerea unor obiective precise sau este un stil de viaţă care, din aproape în aproape, creşte pe nesimţite sfinţenia în noi? O întrebare complexă pentru al cărei răspuns l-am intervievat pe pr Marius Taloş, călugăr iezuit.

Sfinţenia pe care ne-o cere Dumnezeu nu este una a perfecţiunii, ci o sfinţenie a celor mici şi fideli. Astăzi reacţionăm împotriva perfecţionismului, adică a desăvârşirii artificiale. Este mai greu să fii fidel şi să-ţi recunoşti greşelile în prezenţa lui Dumnezeu, decât să fii perfect fără Dumnezeu. În exortaţia Papei Francisc vedem două criterii legate de sfinţenie legate de lucrurile mici. La numărul 144, exortaţia ne spune să fim atenţi la detalii: lipsa vinului la nunta din Cana, detaliul oii pierdute din cele 100, detaliul donaţiei văduvei în Templu, al drahmei pierdute, detaliul de a fi pregătit peşte pe jar etc; am putea spune că această grijă faţă de detali denotă smerenia acestei bucurii a sfinţeniei, fără de care nu putem aspira nici la sfinţenie, nici la adevărata bucurie. Acest lucru se traduce prin grija faţă de alte două repere mici: grija faţă de oamenii simpli şi faţă de o viaţă simplă prin rugăciunile săgetătoare.

Sfinţenia înseamnă a fi perfect?

Desăvârşirea scripturistică este întotdeauna legată de milă şi de iertare. Acolo unde sfântul Luca notează această chemare la sfinţenie "Fiţi sfinţi...", semnificaţia acestei sfinţenii este întotdeauna legată de iertare. Nu este o desăvârşire a virtuţilor, ci derivă din atenţia faţă de cei mici şi trupeşte şi sufleteşte.

Totuşi nu putem trata lucrurile ca o reţetă. Cum avem de păşit pe calea spre sfinţenie?

Aş răspunde evocând o frază minunată in rugăciunea Heruvicului din Liturghia bizantină: "Tu care singur eşti sfânt şi între sfinţi Te odihneşti". Ce înseamnă asta? Pe de o parte, Dumnezeu este singurul sfânt, dar în acelaşi timp el odihneşte întru sfinţi. Asta înseamnă că întotdeauna sfinţenia este relaţională. Nimeni dintre oameni nu poate fi sfânt fără legătura cu singurul Care este Sfânt. Cât de umil este Cel Sfânt cu adevărat, Care binevoieşte şi doreşte să se odihnească în mijlocul celor care sunt sfinţiţi de Sfinţenia Lui! Noi suntem sfinţi pentru că suntem sfinţiţi de singurul Care este Sfânt. Exortaţia Papei avertizează împotriva adouă curente care propun o sfinţemnie autonomă, fără nevoia de Dumnezeu adevărat. Gnosticismul spune că te poţi sfinţi fără cuvântul lui Dumnezeu, că poţi face asta prin prin propria cunoaştere, în timp ce pelagianismul spune că eşti destul de bun ca să lupţi singur pentru binele pe care tu îl vrei pentru tine. Sfântul este un om nevoitor; are nevoie de cuvântul lui Dumnezeu, are nevoie de harul său.

Prezenţa unui sfânt în viaţa noastră nu ne transformă neapărat în sfinţi...

Mijlocirea unui sfânt nu ne transformă pe moment. Ea se face întotdeauna în rânduiala planului mântuitor al lui Dumnezeu. El ştie când este timpul convertirii noastre, al mântuiri noastre, al morţii noastre. Să nu luăm nici numele sfinţilor în zadar.

Putem participa unul la sfinţirea celuilalt?

Întotdeauna, în jurul unui sfânt trăieşte un martir (râde). (...) Sfinţenia se poate transmite prin exemplu, prin răbdarea martiriului. Avem nevoie de mare umilinţă şi de deschidere pentru a vedea oamenii care ne sfinţesc prin discreţia lor în jurul nostru.

Interviul integral poate fi ascultat mai jos: